February 28th, 2010
Pedeapsa
Am fost invatat,inca din copilarie, ca Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptatii, care mustra si pedepseste fara sa clipeasca din ochi pe oricine calca stramb, ca isi foloseste toiagul si nuiaua pentru a aplica, fara ezitare,corectii tuturor celor care Ii nesocotesc sau ignora poruncile, si ca face asta ca manifestare a dragostei Lui necuprinse.
Am trait zeci de ani, timorat de propriile-mi esecuri, asteptand cu infrigurare urmatoarea pedeapsa, speriat si frustrat din cauza ca toate incercarile mele de a pastra drumul drept, de a fi pe deplin ascultator, de a atinge perfectiunea in ochii Lui, s-au incheiat, invariabil, cu nenumarate falimente.
Imi place enorm sa stau in preajma copiilor. Mari sau mici, linistiti sau neastamparati, tacuti si intrebatori sau pusi tot timpul pe glume, copiii iti imbogatesc universul. Dincolo de faptul ca am gasit la ei o energie molipsitoare, cu care mi-am incarcat deseori sufletul, am invatat de-a lungul timpului, de la copii, multe din lucrurile utile si demne de tinut minte, ale vietii. Sinceritatea lor debordanta, pasiunea pe care ei o pun in lucrurile mici pe care le fac, candoarea, uneori naivitatea lor care te lasa fara cuvinte, inocenta lor fermecatoare, toate acestea au fost intotdeauna, pentru mine, surse de inspiratie si modele vrednice de urmat.
Era una din zilele obisnuite de repetitii cu grupul “Cristale”. Peste saptamana, asteptam mereu, cu nerabdare intalnirea cu cei treizeci de copii care alcatuiau acest grup. Fie ca invatam cantece noi, fie ca pregateam un concert sau un album, fie ca puneam la cale un nou episod din serialul tv la care filmam sau repetam rolurile dintr-o noua sceneta, fie ca, pur si simplu, ne intalneam pentru a fi impreuna, pentru a canta si a ne ruga, pentru a ne juca si a construi decorul pentru urmatorul proiect, fiecare intalnire de-a noastra era o sarbatoare.
Intr-o perioada ceva mai relaxata din punct de vedere al numarului activitatilor muzicale in care eram implicati, am facut impreuna un studiu biblic pentru copii. Era vorba de un grupaj de lectioare care contineau adevaruri simple, pe intelesul lor. Fiecare lectie se termina cu un set de intrebari la care copiii trebuiau sa raspunda la urmatoarea intalnire, ca si tema pentru acasa. Uneori se intampla ca cineva dintre ei sa nu-si fi facut tema si atunci eu, ca un bun instructor, trebuia sa le aplic o corectie. M-am gandit mult ce anume ar fi mai potrivit pentru ei ca si pedeapsa. Imaginatia nu m-a ajutat deloc, asa ca am stabilit, inspirandu-ma din zilele in care eu, la randul meu am fost scolar, ca, acel copil care nu si-a facut tema, va sta la colt, in fata clasei, pentru cateva minute. Nu ma simteam deloc bine sa-l vad pe copilul respectiv, indreptandu-se cu fata aplecata si pasi marunti, spre coltul incaperii, sub privirile tuturor. Dar, chiar daca nu tin minte ca, vreodata cineva sa fi stat la colt mai mult de un minut, trebuia sa fiu drept, statornic, riguros si sa pastrez standardele; intr-un fel, eu eram “dumnezeu” aici, iar copiii trebuiau sa invete ca, oridecateori ei gresesc, pedeapsa vine inevitabil.
In ziua aceea am renuntat la a mai tine leactia respectiva. In viitorul apropiat aveam de sustinut un concert impreuna si trebuia sa ne pregatim temeinic. Am facut, in graba, vocalizele si am inceput sa repetam, cantec cu cantec, tot programul pe care urma sa-l desfasuram. Stiti cum e la repetitii; incepi cantecul, dupa primul vers iti dai seama ca ceva nu suna bine, reiei pasajul, o data, de doua ori, de zece ori pana cand totul e ok., apoi mergi mai departe, descoperi o noua greseala, o iei de la capat, insisti, … din nou si din nou … Dupa o ora, copiii deja nu se mai puteau concentra foarte bine asa ca, fara sa sune clopotelul, le-am dat binemeritata pauza. Intr-o clipa au zbughit cu totii pe usa, umpland holurile cladirii cu larma lor cristalina. M-am asezat, in locul lor, pe una din banci, cu gandul la urmatorul cantec si la concertul de peste cateva zile.
Nici nu mi-am dat seama cand usa s-a deschis. Unul dintre copii a intrat in sala de repetitii singur si abatut. Inainte ca eu sa apuc sa-l intreb ce s-a intamplat, s-a apropiat de mine si, cu privirea atintita in pamant, mi-a spus incet: “Chris, trebuie sa ma pedepsesti; nu mi-am facut tema…” Oh, m-am topit instantaneu. Atunci, in secunda aceea, toate convingerile mele despre dreptate, disciplina si pedeapsa s-au rasturnat cu susul in jos. Cred ca am simtit, in inima mea, pentru un moment, ceea ce simte Dumnezeu, in inima Lui pentru copiii Sai.Cateva clipe nu am putut sa scot nici un cuvant. I-am prins obrajii in palme si l-am privit in ochi. Privirea lui vinovata si trista dar calda si fara ascunzisuri, ca de inger, mi-a incalzit orice colt al sufletului. L-am imbratisat. S-a lipit de mine si l-am simtit frematand in bratele mele. Mi se urcase un nod in gat, si nu reuseam nicicum, sa-l fac sa coboare. Dar, dupa cateva momente, am izbutit sa-mi ascund emotia si sa rostesc: “nu te pedepsesc, dragule; sunt sigur ca iti vei face tema pentru data viitoare”.
Cu fata luminata de un zambet generos, copilul s-a desprins din bratele mele si mi-a aruncat peste umar un “multumesc” simplu si sincer, indreptandu-se spre usa deschisa. Ramas perplex in sala goala, am stiut atunci ca tocmai am trait un moment istoric din viata mea, o lectie fascinanta, a carei morala depasise cu mult, in frumusete si bogatie, toate teoriile mele inguste despre justitie si condamnare.
