Instinctul iti dicteaza ca trebuie sa supravietuiesti, sa-ti mentii echilibrul pe firul acesta care iti pare ingust si fragil. Uneori poti avea sansa sa gasesti ceea ce ti-ai dorit. Poti fi fericit, pentru moment, dar cum nu ai voie sa te opresti acolo, iti continui drumul spre necunoscut, adunand in bagaje zambete, amintiri, chipuri dragi care iti vor face mersul mai usor si pasul mai sigur.

Alteori iti dai seama ca locul in care ai ajuns e tot mai departe de cel la care ai visat. Si chiar daca vrei sa mergi inapoi si s-o iei de la capat, e imposibil sa regasesti drumul parcurs prin labirint. Asa ca indesi in bagaje frustrari, regrete, dezamagiri si oftaturi si … mergi mai departe; cine stie ce vei mai intampina la urmatoarea intersectie?!

Se poate intampla adesea, in alergare, sa realizezi ca drumul tau se roteste intr-un cerc inchis. Debusolat, intrebi trecatorii cum ai putea sa gasesti directia corecta. Stupoare, fiecare iti indica un alt sens! Asa ca nu ai ce face si incerci sa te ghidezi singur. Dupa anotimpuri, dupa rasarit si apus, dupa propria stea polara.

In jurul tau, decorul se schimba la fiecare pas. Oameni, masti, rasete si bocete, binecuvantari sau blesteme, le descoperi pe toate, putin cate putin.

Cteodata, cineva se ofera sa te insoteasca o bucata de drum. Il poti numi prieten. Cu bagajele injumatatite, calea poate parea mai usoara. Dar nu stii niciodata daca la urmatoarea rascruce nu te va parasi. Poate ca are alte nazuinte, poate ca pur si simplu, stelele voastre polare nu coincid.

Iubirile vin si trec, arhaice indicatoare spre taramul promis. Le poti transforma usor in lacrimi. De tristete sau bucurie. Oricum, iti vor ocupa un loc considerabil in bagaje.

Destin?

Poate cineva sa-ti deseneze o harta? Vei gasi, oare, un indiciu cat de mic care sa-ti usureze orientarea in drumul tau spre acest “undeva”?

… Dar spune, oare cum ar fi daca ai sti totul dinainte? Banal. Tern. Fad. Cenusiu. Plictisitor. Desigur, uneori ti-ar placea sa controlezi prezentul, viitorul, viata si moartea, puterile si stapanirile, inaltimile si adancurile, ingerii si demonii… Dar asta ti-ar fi fatal. Orbit de propria vanitate, ai taia cu un simplu gest panza de paianjen care iti asigura supravietuirea si te-ai prabusi intr-o clipa intr-un hau intunecos de disperare si groaza.

Asa ca, dragul meu, mergi mai departe, continua-ti marsul si cautarile, pastreaza-ti echilibrul si nu privi in jos. Descopera noi teritorii. Traieste aventura, sunt atatea lucruri noi care or sa ti se intample! Cu fiecare rascruce pe care o depasesti vei fi mai intelept, mai experimentat, mai bogat.

Doar sa ramai pe panza aceasta de paianjen. Are si un nume. Se cheama: DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU care este in Isus Cristos, Domnul nostru!

Recunosti?

Share on Facebook

Un sistem bolnav care tine intre gratii milioane de destine. Intr-un ocean de intuneric, speranta abia daca mai palpaie, pe ici pe colo. O sa spuneti ca sunt un pesimist incurabil si ca vad intotdeauna doar partea intunecata a lucrurilor dar, acum, dupa doua saptamani in care am stat acolo, ma simt incredibil de vinovat. Pentru ca eu am revenit la confort si belsug, pe cand ei, minunatii oameni din Moldova, au ramas in aceleasi lipsuri, cu aceleasi nevoi si probleme, izolati si cautand o modalitate de evadare… E ca si cum as desface o ciocolata in fata unui copil, i-as oferi sa guste din ea, dar bucata cea mai mare as pastra-o pentru mine.

Nu voi povesti aici nici despre proiectul medical, nici despre concertul din centrul orasului Ungheni, nici despre cel de la Sculeni, nici despre diminetile de inchinare sau serile cu programe inaltatoare din biserici, nici macar despre lungile si fierbintile zile petrecute in bucataria taberei …

De data asta, pentru mine, momentul culminant a fost vizita in inchisoarea din Balti. Am spus inca de la sosirea in tabara de misiune ca de data asta nu vreau sa cant. Probabil ca e greu de inteles pentru multi dar dupa multele evenimente muzicale din vara asta mi-as fi dorit sa iau o pauza. Am vrut sa slujesc in orice alt mod, mai putin in cantec. Dar, desigur, nu a fost chiar asa. Provocat sa cant si intr-o inchisoare, nu am putut spune “nu”. Cu toate ca imi era imposibil sa-mi fac un plan de slujire acolo, nestiind la ce anume sa ma astept, ce repertoriu ar fi mai potrivit si care sa fie modul de abordare al concertului, m-am lasat dus de val, asteptand calauzirea de moment si am pasit inainte.

Imediat ce am intrat in oras, instinctiv am inceput sa caut cu privirea cladirea inchisorii. Fara sa vreau mi-a scapat un “Aici toate cladirile seamana a inchisori!”. Am ajuns repede in fata portii inalte si grele de fier, inconjurata de paznici si gardieni. Am lasat actele de identitate si am intrat in curtea mica si sumbra a cladirii. Contrast izbitor intre masinile luxoase ale functionarilor inchisorii si zidurile cenusii, scorojite, cu ferestrele mici, intesate de zabrele, ale penitenciarului.  Zgomot surd de gratii, chei uriase rasucite in incuietori, o mica perchezitie, privirile suspecte ale gardienilor, un hol semiintunecat, apoi sala festiva a inchisorii, cu mobilier vechi si uzat, o mica scena in fata cu draperii visinii si decoruri din hartie creponata. Am instalat in graba sistemul de sunet. Imediat, ne-au fost adusi spectatorii.

Niciodata nu mi s-a mai intamplat ca simpla aparitie a unor oameni sa-mi ravaseasca sufletul in asa fel. Cu greu mi-am stavilit lacrimile. Priveam chipurile acelea fragile, copiii aceia de 15-16 ani, cu priviri triste, purtand poveri imense, mamele acelea cu ochii umflati de plans, domnisoarele sfioase, parca orbite de lumina incaperii, tinerii aceia imbatraniti cu mult inainte de vreme si faceam eforturi nefiresti sa-mi ascund emotia. In cateva minute, am citit in privirile lor disperate povesti nebanuite si mi-am spus ca oricand, as fi putut fi chiar eu in locul lor. Oare cati dintre ei au ajuns acolo “pe merit” si nu sunt altii cei care poarta vina lor? Cate traume ale copilariei lor, cata lipsa de iubire, cate greseli ale parintilor sau prietenilor nu i-au impins in situatia de a savarsi fapte condamnabile dar nu de neiertat?

Dintr-o data m-am vazut mic si neputincios. Cum as putea sa aduc, intr-un cantec, o lumina in sufletele acelea inegurate, o licarire de speranta in disperarea lor imensa, un zambet cat de mic pe chipurile acelea palide si triste?

Mi-am inghitit cu greu nodul din gat si, aproape nerecunoscandu-mi propriul glas, am inceput cu o poveste. Povestea mea, povestea fiului risipitor care s-a intors acasa dupa ani de exil, si a fost primit cu bratele deschise, acceptat asa cum era, fara sa I se faca reprosuri, fara sa I se puna conditii. Imi doream asa de mult ca fii aceia prezenti in sala de festivitati a inchisorii sa se poata identifica macar un pic cu fiul recuperat, iubit, pretios, sa-si poata imagina ca Cineva ii asteapta cu bratele deeschise si ca pot gasi eliberarea in El, chiar daca pentru un an, doi sau zece sunt condamnati, inca, sa-si macine singuratatea in temnita lor rece si umeda, cu miros greu de mucegai. Unii dintre ei si-au tinut ochii inchisi pe tot parcursul timpului in care am cantat, altii au plans fara rusine de la inceput pana la sfarsit… La un moment dat, am surprins-o pe doamna gardian care le insotea pe fete, stergandu-si lacrimile. Mi-am imaginat ca si-a dat seama ca poti fi liber si totusi sa traiesti ca si un prizonier, sau ca poti fi inchis intre gratii dar poti sa te bucuri de libertatea pe care o da Adevarul.

Cu siguranta, un cantec poate genera intrebari si raspunsuri, poate aduce speranta, te poate invata sa zbori chiar daca ai mainile prinse in catuse. Am incheiat cu “Cantec de seara”, dorindu-mi din tot sufletul sa-i determin pe frumosii fii risipitori din inchisoarea din Balti sa viseze la momentul cand “cerul intreg va trece-n tacere si umbrele reci vor muri…”

Cele doua ore s-au scurs nedrept de usor. In “culise” mi-am eliberat emotiile si am lasat lacrimile sa curga in voie. In cateva minute sala a ramas goala.

Am strabatut in graba holul semiintunecat, am lasat in urma portile cu gratii grele si mi-am umplut pieptul cu aerul curat al strazii.

Nu am cum sa stiu ce s-a intamplat mai apoi in inimile celor lasati intre zidurile gri ale inchisorii. Dar in mine, inexplicabil, la nivelul cel mai adanc al fiintei, in moleculele sufletului meu, ceva s-a schimbat, pentru totdeauna. Pentru ca am fost acolo…

Share on Facebook

Ii admir pe vizionari, pe cei cu mentalitate de invingator, pe cei care isi urmeaza visele pana in panzele albe trecand peste tot si toate, pe strategi si pe oamenii mari ai istoriei si stiintelor care, pornind de la un vis mic, au infaptuit lucruri uriase. Dar toate acestea mie imi sunt straine.

La fel cum, straine imi sunt si visele de noapte. Stiu foarte bine ca somnul e alcatuit din vise, deci, creierul meu fiind (inca) functional, cred ca visez, la propriu, dar mi s-a intamplat extrem de rar, doar de 3-4 ori in toata viata, sa tin minte ceea ce am visat. Am incercat sa urmez sfaturile unora care m-au invatat cum sa lenevesc dimineata, cand ma trezesc, sa revin cat mai lent la starea de veghe, sa am langa pat un carnetel si un creion pentru a-mi nota ceea ce am visat, inainte sa uit dar, … degeaba, la mine nu functioneaza.

Imi amintesc ca, in copilarie, parintii mei isi povesteau dimineata, la prima ora, visele, si le dadeau aproape de fiecare data cate o interpretare de ordin spiritual. Ii ascultam curios si fascinat de tot ce auzeam si imi spuneam ca, pesemne, pentru a visa, trebuie sa ai niste abilitati speciale.

Si totusi, intr-o noapte, mi s-a intamplat ceva cu adevarat special: AM VISAT! Cred ca eram undeva, in jurul varstei de 5 ani. Pana atunci nu avusesem vreo jucarie dar, intr-una din putinele drumetii pe care le facusem in oras, vazusem intr-o vitrina o masinuta de culoare rosie. Si in noaptea aceea am visat ca masinuta e a mea. Mica, eleganta, cu usi care nu se deschideau si volan la care nu puteam avea acces, dar cu rotile bine unse si cu un motoras care o facea sa prinda suficienta viteza cat sa particip la tot felul de intreceri si sa ies, de fiecare data, invingator, timp de o zi intreaga, masinuta a fost jucaria mea perfecta. Copiii se uitau cu jind la mine, sau la ea, nu mai stiu, si am imprumutat-o fiecaruia cateva minute sa se joace, “numai sa n-o strice”, apoi a venit seara, mama ne-a chemat la culcare, iar eu am parcat masinuta intr-un loc sigur si, cu mintea la pretioasa mea jucarie, am adormit, oboist de atata aventura… Dimineata, desigur, primul meu gand a fost la masinuta rosie si, pentru ca nu-mi aduceam prea bine minte unde anume o parcasem, am inceput s-o caut, mai intai prin casa, apoi in curte, pe drum,  prin gradina, prin toate locurile unde ar fi putut fi ascunsa… M-au intrebat ai mei “ce anume cauti?” dar mi-era rusine sa le raspund; pe de o parte eram constient ca fusese doar un vis, ca nimeni nu-mi daruise o masinuta si ar fi ras de mine daca le-as fi spus ce era in sufletul meu, dar pe de alta parte visul fusese atat de real si il traisem cu atata intensitate incat masinuta aceea trebuia sa existe undeva … Am renuntat cu greu s-o mai caut, si cumva, in adancul sufletului, cred ca a ramas un ciob de speranta ca intr-o zi, o voi gasi si ma voi putea din nou juca cu ea.

Intr-una din zilele trecute, cineva mi-a facut, mai in gluma, mai in serios, un cadou aparte. Ati ghicit, o masinuta! Teleghidata, nou-nouta, rosie si mult mai frumoasa ca cea din vis. Am desfacut-o cu grija din ambalaj si am facut cateva ture prin sufragerie. Functioneaza perfect, prinde viteza mare, directia si franele sunt in stare cat se poate de buna. Pe deasupra, clipeste din faruri, cu nonsalanta. Dar, in cateva minute, mi-a devenit plictisitoare si am abandonat-o, nu mai are nici un farmec acum …

Da, unele vise se implinesc prea tarziu!

Mi-a spus mai demult, un domn bine ca in tinerete a avut un vis. Care a devenit obsesia vietii lui. A facut totul ca el sa prinda contur si si-a folosit toata priceperea, timpul si energia pentru infaptuirea lui. Peste multi ani,  si-a vazut visul cu ochii, reusise sa-l duca la bun sfarsit. Dar, ciudat; cu o nebanuita durere in glas, mi-a marturisit ca nu se mai bucura de el. Tot efortul, tot drumul greu strabatut pana aici, toate renuntarile si sacrificiul de pe parcurs, puse acum in balanta cu ambitia de a-si implini visul l-au determinat sa traga o concluzie amara, pe care mi-a rostit-o in fata, clar si raspicat, cu deplina convingere: “N-a meritat!”

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Pare nebunesc dar nu sunt preocupat de viitor. Visele, daca am avut vreodata, le-am abandonat demult. Imi place sa cred ca, pe traseul acesta, aparent boem, pe care-l strabat de multa vreme, Cineva isi implineste visul pe care L-a urzit pentru viata mea. Atat!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Asadar, nu ma consider, nici pe departe, un visator. Si totusi, deseori, cu ochii deschisi, imi permit sa las un vis sa se aseze peste mintea mea. Unul singur care, repetat de atatea ori, recunosc ca a devenit ca o obsesie. E greu sa-l descriu si nici n-as vrea, e prea pretios si prea personal. E vorba despre intalnirea cu Isus. Imi imaginez cum Il voi imbratisa si apoi Ii voi cadea la picioare. Cum ma voi lasa infiorat de atingerea Lui… Cum, orbit de stralucire si mut de incantare, Il voi auzi rostindu-mi numele … Oh! …

“Voi alerga spre Tine si Te voi tine strans, la piept, o clipa lunga;

Nebun de fericire, voi fi uitat ca-am plans demult.

O vesnicie-intreaga, privind in ochii Tai adanci, o sa-mi ajunga

Sa-Ti spun in soapta, cat mi-a fost de dor!…”

… Cat mi-a fost de dor!!!! …

Share on Facebook

Pret: 20 Lei, fără taxele poștale.

Disponibil: CD

Pentru a comanda, vă rugăm să completați formularul de mai jos:

Comanda minima este de 1 CD.

cforms contact form by delicious:days

Share on Facebook

Dar, iata, timpul meu a expirat;

Mi se fac semne sa inchei acest discurs,

Cortina va cadea imediat.

Mi-ar trebui un veac … si chiar mai mult

Sa-ti povestesc in suflet cate-am strans,

Taceri de piatra, zambete de lut

Si lacrimi scrise intre ras si plans

Am traversat, grabit, secunda mea,

Am fost in iad, am fost si-n paradis

Si, uneori, am vrut sa pot visa

Ca nu visez doar dincolo de vis…

Iubirea cautand … m-am inselat;

Prea des, iubirii ura i-a raspuns

Dar, stand langa Isus, am invatat

Iubirea Lui sa-mi fie deajuns.

Prietene, nu lacrima, nu are rost,

E prea tarziu sa mai schimbam ceva;

De vrei sa stii mai mult din ce am fost,

Asculta ce-a ramas in urma mea…

E, poate, prea putin… si vei uita

Si dor si vers si lacrima si cant…

De-a fost vreo amintire, undeva,

Si ea va trece, sigur, vrand-nevrand.

Cu rosu, scris adanc pe viata mea,

Un alt capitol, iata, s-a inchis.

Iti Multumesc si Nu Te Voi Uita!

Cu dragoste, al tau prieten, …

- chris-

Share on Facebook