CHRIS – Blog oficial

De fiecare data cand trec prin Bucuresti sunt speriat. Aglomeratia, forfota infernala, stressul care se citeste pe fetele tuturor din momentul in care cobor din tren, in Gara de Nord, imi fac pielea de gaina. Ma simt ca un copil ratacit de parinti, nestiind parca incotro s-o apuce, avand sentimentul ca de dupa fiecare colt, il pandeste un pericol. Joia trecuta, senzatiile acestea mi-au fost amplificate si de frigul pe care am fost silit sa-l suport pe un tren fara caldura, timp de sapte ore, cat a durat calatoria din Bicaz.

Ei bine, am ajuns in capitala pe jumatate inghetat, tanjind dupa soarele din Australia unde vara e in toi si unde ar fi trebuit si eu sa ma aflu la ora aceea, dar cum planurile mele nu corespund intotdeauna cu ale Domnului, am acceptat asta ,constient ca El are totul in control si ca planurile Lui pentru mine sunt perfecte.

Cu toate ca evenimentul era anuntat pentru Sambata, din gara am mers direct la repetitii. Propunerea mea pentru organizatorii concertului a fost ca accentul sa fie pus pe inchinare, nu pe muzica, in sine. Am invatat asta in ultimii ani, si incerc sa practic ceea ce am invatat. Show de dragul show-ului fac destui, si o fac bine. Am fost la suficiente concerte in care soundul, luminile, coregrafia, decorul, performanta muzicala erau scopuri in sine si nu mijloace de a-i ajuta pe oameni sa-si deschida inima pentru inchinare. Sunt obosit sa vad in jurul meu atatea forme fara continut. Din pacate, chiar si in Biserica. Iata de ce am tinut mult ca aceasta seara sa fie una in care atentia, admiratia, reverenta, adorarea sa fie canalizate nu catre un act muzical, nu catre artistii de pe scena, ci catre Cel care este vrednic de admiratie si adorare.

Nu mi-a fost greu, deoarece am simtit imediat ca inimile celor din echipa de lauda a Bisericii Emanuel, impreuna cu care am cantat, erau acordate in armoniile inchinarii. E usor sa slujesti cu asemenea oameni. E usor sa inspiri inchinare atunci cand esti un inchinator. Lucrul acesta vine natural, fara efort. Micile imperfectiuni de ordin muzical sunt trecute cu vederea atunci cand inima ta se topeste in prezenta Domnului, atunci cand fata ta exprima bucurie si infiorare, atunci cand vocea ta inalta Numele Lui.

Sambata seara, inainte cu cateva minute de inceperea concertului, o doamna pe care nu o cunosc, a venit la mine si mi-a oferit portocale, m-a strans mana si, privindu-ma in ochi a spus doar atat: “Noi te iubim, Chris!”. Nu stiu cum sunt altii dar pe mine gestul acesta simplu, natural si sincer m-a coplesit. A insemnat mai mult decat cel mai puternic cuvant de incurajare. A avut efectul unei rugaciuni. Mi-a risipit emotiile si m-a conectat instantaneu cu Cerul si cu inimile celor din sala.

Ce a urmat a fost sublim. De pe scena m-am gandit cat de binecuvantat sunt sa vad in fatza mea, atatea fetze stralucind de prezenta divina,  maini inaltate spre Cer, in inchinare, lacrimi si emotii exprimate in cantecele rostite de buzele tuturor. Nici nu-ti mai dai seama, in astfel de momente, daca tu esti cel care conduce sala in inchinare, sau invers.

Un lucru nou am experimentat in Bucuresti. De regula nu am cantat in limba engleza decat in strainatate. Dar avand in vedere ca mi-am propus sa fie o seara de inchinare si ca piesele mele care tintesc intr-acolo sunt deocamdata necunoscute, am ales cateva piese celebre de gen pe care le-am cantat asa cum au fost ele scrise, in limba engleza (conoasteti opinia mea referitoare la traduceri ) . Functioneaza! Nu a fost nici o diferenta. Oamenii le-au cantat cu aceeasi pasiune. E drept ca publicul a fost in majoritate alcatuit din tineri si adolescenti, dar cred ca ar fi functionat si daca n-ar fi fost asa. Mi-am dat seama de lucrul acesta si din felul in care au fost “receptionate” piesele noi. De la al doilea refren, sala le-a cantat impreuna cu mine.

Desigur, in cele trei zile cat am stat in Bucuresti, au fost suficiente momente care mi-au incalzit sufletul; emisiunea Deliei Filip de la Credo TV “bucuria de a fi tanar”  la care am participat impreuna cu un prieten, Bogdan Iosifaru, intalnirea cu redactorii de la Radio Hope, prietenii vechi pe care i-am revazut si prietenii noi pe care mi i-am facut…

Sunt oameni si fapte care si-au lasat amprenta peste viata mea. Si care, duminica seara, in drum spre casa, m-au facut sa uit gerul din tren si spaima de Bucuresti, m-au facut sa ma simt, inca o data, aproape de Cer si sa-mi doresc sa revin acolo.

Share on Facebook