CHRIS – Blog oficial

Sunt genul de om care nu ar putea niciodata urzi in mintea lui intentii rele fata de cineva. Instinctiv, caut intotdeauna sa nu-mi pun interlocutorul intr-o lumina proasta, sa nu-i deranjez pe cei din jur, sa trec neobservat, daca se poate. Nu as putea sa-mi fac planuri de razbunare, in nici o situatie. Simplul gand ca cineva, oricine, ar putea cumva, cat de putin, sa sufere din cauza mea, ma sperie. Desigur, am facut si gafe de-a lungul timpului. Toate fara sa vreau, fara sa-mi dau seama, fara cea mai mica intentie. Cand le-am descoperit nu am ezitat sa-mi cer, sincer, iertare. E trist sa stim cat de mult ii ranim uneori pe cei din jurul nostru, prin ignoranta si superficialitate…

Imi va fi greu sa povestesc lucrurile care urmeaza, tocmai din cauza ca unele persoane, citindu-le, se vor regasi in intamplarile care s-au petrecut. O fac la sugestia cuiva care mi-a dat de inteles ca morala acestor intamplari poate folosi unora ca si mine. Voi incerca sa fiu atent si discret, oricum, totul e acum, de domeniul trecutului.

Sunt aproape sapte ani decand, doua evenimente urate au venit cu tavalugul peste viata mea, zguduindu-mi sufletul din radacina. La distanta de cateva zile unul de celalalt dar fara ca, intre ele, sa fie vreun punct in comun. Primul a avut legatura cu o persoana careia ii oferisem, intr-un fel, prietenia. O persoana admirabila si inteligenta, demna de tot respectul. Imi facea placere sa fiu in preajma ei, gaseam de fiecare data ceva nou de invatat. Un caracter puternic, un om care s-a luptat din greu cu viata si a invins. Pana cand, intr-o zi, stupefiat, am realizat ca isi doreste de la mine mai mult decat prietenia. Am dat, instantaneu, cativa pasi inapoi. Aproape timorat, am inceput sa-mi analizez actiunile, sa-mi dau seama unde anume am gresit. Nu facusem nici un gest care sa fi trecut de limitele permise, nu fusesem mai mult decat politicos si amabil. Asa ca, am creat imediat distanta, fara drept de apel. Incercarile ei de a “repara” situatia s-au lovit de un zid. I-am inteles durerea esecului si chiar nu am reactionat atunci cand, la ultimul telefon la care i-am raspuns, mi-a rostit raspicat: “tine minte, am sa ma razbun!”. Naiv cum sunt, nu mi-am luat nici o masura de precautie. Iar ceea ce a urmat, depaseste imaginatia. In cateva zile, a nascocit si a imprastiat, public, lucruri murdare si neadevarate despre mine. Un prieten m-a sunat sa-mi spuna: “uite ce scrie pe site-ul tau.”  Totul in mine s-a blocat. Pur si simplu nu-mi venea sa cred si habar nu aveam cum sa reactionez. Am inceput sa primesc telefoane, mesaje din toate partile, oameni dezamagiti care isi exprimau lehamitea fata de mine, de muzica mea, imi spuneau ca mi-au aruncat toate cd-urile si ca sunt revoltati. Unii imi spuneau, cu mila, ca se vor ruga pentru mine. Pastorii mei, .. oh, da, pastorii, doi la numar, nu au facut nici un gest in apararea mea… Am inchis imediat site-ul, dar era prea tarziu. Noroiul se imprastiase peste tot.

Doar cateva zile dupa aceea, cel mai bun prieten al meu, omul in care aveam incredere deplina, persoana care, ani de zile, avusese cea mai mare influienta asupra mea si pentru care as fi facut orice, m-a acuzat, brusc, de un lucru urat, pe care eu nu as fi fost niciodata in stare sa-l fac. I s-a intamplat ceva neplacut, a facut investigatii, a tras concluziile de rigoare iar verdictul a fost unul singur: eu sunt vinovatul. In foarte scurt timp, toti apropiatii mei cunosteau varianta lui. Acuzatii fatise sau susoteli pe la colturi, toate tratau acelasi subiect: vinovatia mea. Am facut si eu “investigatii” si am tras, la randul meu, concluzii dar … nu le-am exprimat niciodata. La ce bun? Mai mult decat datorita “numelui” si imaginii mele murdarite, universul meu s-a prabusit pentru ca am pierdut un prieten.  Cel mai bun prieten. Incremenit, cu toate usile spre exterior incuiate, repetandu-mi mie insumi ca sunt un las si ca nu stiu sa ma lupt ca barbatii, m-am ascuns in mine, definitiv. Auzisem undeva ca, in timpul furtunii, pasarile isi ascund fata intre aripi si, astfel, nu mai simt viscolul. Am incercat sa fac si eu acelasi lucru. Dar furtuna a fost mai puternica decat mine; m-a ravasit, m-a aruncat la pamant, mi-a spulberat toata increderea in oameni, m-a lasat fara vise si m-a prefacut apoi, in stana de piatra.

Sunt aproape sapte ani de zile decand, prin locurile in care ajung, oamenii inca ma mai intreaba: “e adevarat ce s-a intamplat? ” , … “am auzit ca…” , “uite ce mi-a zis cineva despre tine…” si asa mai departe, lucruri disgratioase si exagerate, toate avand ca si puncte de plecare, cele doua intamplari. Mai greu de suportat, insa, sunt cuvintele nerostite, privirile acuzatoare, zvonurile neadevarate care nu trec pe langa tine inainte de a-ti infinge cate un cui, adanc, in inima. Am evitat sa dau prea multe explicatii celor care mi-au pus intrebari. Cum sa explic altora lucrurile pe care nici eu nu le inteleg? Intre timp, comunicarea mea cu cele doua persoane a fost zero. Nu se cunosc intre ele, nu cred ca au avut vreodata ocazia sa-si vorbeasca. Am aflat, din cand in cand, vesti despre fiecare. Dupa o vreme, amintirile nu te mai dor. Sunt un om slab si vulnerabil. M-am straduit, din pietrele aruncate in mine, sa-mi construiesc un zid de aparare.

Nu cu multa vreme in urma, intr-o dimineata, suna telefonul. La capatul celalat, de undeva dincolo de ocean, un glas gatuit de emotie, respirand sacadat, imi vorbeste precipitat: “te rog nu inchide, am vrut de multe ori sa te sun si nu am avut curajul….”  Mi-a cerut iertare. Mi-a marturisit ca inima ii bate sa-i sara din piept, ca ar fi meritat sa-i inchid telefonul si ca nu e deloc usor sa traiesti cu constiinta incarcata. Mi-a spus ca ii pare rau de tot ce a facut. Uimit dar linistit, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, i-am spus ca totul este sters si ca iertarea s-a produs demult. Am mai discutat apoi cateva lucruri marunte despre viata fiecaruia si despre prieteni.  “Nici nu stii cata usurare mi-ai adus!” mi-a mai spus, inainte de a inchide telefonul. Cateva minute mai tarziu, telefonul suna din nou. Ati ghicit? Era a doua persoana. Cu un mesaj asemanator. Coincidenta? V-am spus, una din ele locuieste dincolo de ocean, pe un alt continent, cealalta e din Romania. La fel ca inainte, ca si cum memoria mi-ar fi fost stearsa, am discutat senini despre diverse lucruri si ne-am facut impreuna planuri de viitor. Dar, dupa ce am inchis telefonul, lacrimile m-au podidit si nu le-am putut opri minute bune in sir. Nu stiam de ce plang… Poate daca nu ar fi fost si al doilea telefon imediat dupa primul, impactul nu ar fi fost atat de mare.

E uimitor cum ne surprinde Domnul. Pentru mine e greu de inteles cum doua persoane de pe continente diferite, fara sa se fi cunoscut, sa faca acelasi gest fata de mine, la cateva minute distanta… Cine lucreaza la motivatia lor, cine le dicteaza actiunile…?

Lectia iertarii nu se invata asa de usor. Cuiele au fost scoase, de urmele lasate de cuie inca se mai ocupa El, in vederea vindecarii depline. Mai trebuie sa fac un lucru; poate cel mai greu. Va trebui sa daram, cu mana mea, zidul de aparare la care am muncit din greu atatia ani… Va trebui sa ma las din nou descoperit, sa fiu vulnerabil, mai vulnerabil chiar decat inainte. Deocamdata, recunosc, nu am curajul sa dezlipesc prima piatra. Poate cine stie, intr-o zi, un alt telefon, venit din cine stie ce colt al lumii, ma va ajuta s-o fac…

Share on Facebook