Tu de ce nu canti la nunti

Am fost intrebat, de-a lungul timpului, de multe ori: “Tu de ce nu canti la nunti?”.
Recunosc, au fost cateva evenimente matrimoniale la care am participat in cei douazeci de ani de activitate, le pot numara pe degete, dar refuz si acum, in general, invitatiile de acest gen, cu foarte mici exceptii; cele ocazionate de unirea destinelor unor prieteni cu adevarat foarte apropiati.

Cineva mi-a spus ca, pe langa faptul ca este foarte avantajos financiar (asta stiam), abia acolo iti dai seama de valoarea unui artist, cand nu-l ajuta stralucirea scenei, decorul, sistemul de sunet si lumini dintr-un spectacol, cand dispare distanta dintre scena si public.

Ei bine, oricat de tentante ar fi ofertele, consider ca muzica mea este mai mult decat un fond sonor care sa acopere zgomotul furculitelor si paharelor, foiala chelnerilor printre mese si zumzetul invitatilor veniti din cele patru zari, care isi povestesc unii altora noutati legate de familie si serviciu, in asteptarea tortului miresei.

Desigur, imi place sa fiu aproape de oameni in fata carora cant, imi place sa le simt emotia, sa-i privesc si sa ma priveasca de aproape, sa existe acea comunicare nonverbala care exprima atat de bine sentimentele, atitudinile, trairile pe care cantecele le genereaza.

Am participat recent la doua evenimente la care asteptarile mele vis a vis de aceste aspecte au fost pe deplin implinite. Unul a fost “No shoes night” – o intalnire lunara a tinerilor bucuresteni, celalalt, “Agape caffe” tot o intalnire lunara a tinerilor, de aceasta data din Viena. Intr-un cadru placut, intim si o atmosfera calda si degajata, lipsita atat de efervescenta sofisticata a “publicului” prezent la o nunta, dar si de raceala si conformismul din biserici, am trait doua seri memorabile. La o ceasca de ceai sau cafea, am cantat, ne-am rugat, am povestit, am intrebat, am raspuns, am cantat din nou, am glumit, am facut cunostinta, ne-am impartasit unii altora experiente de viata, am vorbit despre Domnul, am facut poze, am legat prietenii. Am fost cu adevarat aproape unii de altii, preocupati de oameni, de magia muzicii si de relatiile dintre noi, mai mult decat de evenimentul in sine, atat de aproape incat nimeni n-a fost deranjat de faptul ca videoproiectorul nu a fost pornit la timp sau ca s-a dezacordat o coarda de la chitara … Relaxati, fara masti, zambitori si cu sentimental ca tocmai au participat la un ospat, cei prezenti le-au spus la final organizatorilor: “Mai vrem!”.

Am sesizat, cu ambele ocazii, nevoia tot mai mare a tinerilor, dar nu numai, de a iesi, macar uneori, din cadrul destul de rigid al bisericilor, de a se exprima liber, de a se inchina liber, de a nu fi simpli spectatori ai unor programe religioase, de a se regasi pe ei insisi in naturaletea si firescul lucrurior simple, in relatia cu aproapele, de a-L gasi pe Dumnezeu dincolo de ziduri si de sisteme, de a cunoaste si practica o traire autentica, o relatie cu Creatorul, cladita nu pe reguli stabilite de altii, ci pe o conexiune reala in lucruri, fapte, emotii, vointa si aspiratii cu El.

Iata de ce salut cu entuziasm aparitia acestui gen de evenimente muzicale!

Si iata cum mi-am intarit convingerea ca nu este neaparat nevoie sa canti la nunti pentru a fi aproape de publicul tau!

Spune-ti parerea