Vise, visuri, visari

Nu as spune despre mine ca sunt un visator. Se intampla destul de rar sa ma surprind cu gandul zburand aiurea, sa ma las dus de reverie prin cine stie ce alte sfere, unde imagiatia mea ar putea sa-si faca, libera, de cap. Nu mi-am facut niciodata planuri marete pentru viitor, iar la intrebarea: “cum te vezi peste cinci ani?” nu am stiut niciodata ce sa raspund. Psalmul 131, in care David face un autoportret al sufletului, mi se potriveste perfect; “… nu ma indeletnicesc cu lucruri prea mari si prea inalte pentru mine …”.

Ii admir pe vizionari, pe cei cu mentalitate de invingator, pe cei care isi urmeaza visele pana in panzele albe trecand peste tot si toate, pe strategi si pe oamenii mari ai istoriei si stiintelor care, pornind de la un vis mic, au infaptuit lucruri uriase. Dar toate acestea mie imi sunt straine.

La fel cum, straine imi sunt si visele de noapte. Stiu foarte bine ca somnul e alcatuit din vise, deci, creierul meu fiind (inca) functional, cred ca visez, la propriu, dar mi s-a intamplat extrem de rar, doar de 3-4 ori in toata viata, sa tin minte ceea ce am visat. Am incercat sa urmez sfaturile unora care m-au invatat cum sa lenevesc dimineata, cand ma trezesc, sa revin cat mai lent la starea de veghe, sa am langa pat un carnetel si un creion pentru a-mi nota ceea ce am visat, inainte sa uit dar, … degeaba, la mine nu functioneaza.

Imi amintesc ca, in copilarie, parintii mei isi povesteau dimineata, la prima ora, visele, si le dadeau aproape de fiecare data cate o interpretare de ordin spiritual. Ii ascultam curios si fascinat de tot ce auzeam si imi spuneam ca, pesemne, pentru a visa, trebuie sa ai niste abilitati speciale.

Si totusi, intr-o noapte, mi s-a intamplat ceva cu adevarat special: AM VISAT! Cred ca eram undeva, in jurul varstei de 5 ani. Pana atunci nu avusesem vreo jucarie dar, intr-una din putinele drumetii pe care le facusem in oras, vazusem intr-o vitrina o masinuta de culoare rosie. Si in noaptea aceea am visat ca masinuta e a mea. Mica, eleganta, cu usi care nu se deschideau si volan la care nu puteam avea acces, dar cu rotile bine unse si cu un motoras care o facea sa prinda suficienta viteza cat sa particip la tot felul de intreceri si sa ies, de fiecare data, invingator, timp de o zi intreaga, masinuta a fost jucaria mea perfecta. Copiii se uitau cu jind la mine, sau la ea, nu mai stiu, si am imprumutat-o fiecaruia cateva minute sa se joace, “numai sa n-o strice”, apoi a venit seara, mama ne-a chemat la culcare, iar eu am parcat masinuta intr-un loc sigur si, cu mintea la pretioasa mea jucarie, am adormit, oboist de atata aventura… Dimineata, desigur, primul meu gand a fost la masinuta rosie si, pentru ca nu-mi aduceam prea bine minte unde anume o parcasem, am inceput s-o caut, mai intai prin casa, apoi in curte, pe drum,  prin gradina, prin toate locurile unde ar fi putut fi ascunsa… M-au intrebat ai mei “ce anume cauti?” dar mi-era rusine sa le raspund; pe de o parte eram constient ca fusese doar un vis, ca nimeni nu-mi daruise o masinuta si ar fi ras de mine daca le-as fi spus ce era in sufletul meu, dar pe de alta parte visul fusese atat de real si il traisem cu atata intensitate incat masinuta aceea trebuia sa existe undeva … Am renuntat cu greu s-o mai caut, si cumva, in adancul sufletului, cred ca a ramas un ciob de speranta ca intr-o zi, o voi gasi si ma voi putea din nou juca cu ea.

Intr-una din zilele trecute, cineva mi-a facut, mai in gluma, mai in serios, un cadou aparte. Ati ghicit, o masinuta! Teleghidata, nou-nouta, rosie si mult mai frumoasa ca cea din vis. Am desfacut-o cu grija din ambalaj si am facut cateva ture prin sufragerie. Functioneaza perfect, prinde viteza mare, directia si franele sunt in stare cat se poate de buna. Pe deasupra, clipeste din faruri, cu nonsalanta. Dar, in cateva minute, mi-a devenit plictisitoare si am abandonat-o, nu mai are nici un farmec acum …

Da, unele vise se implinesc prea tarziu!

Mi-a spus mai demult, un domn bine ca in tinerete a avut un vis. Care a devenit obsesia vietii lui. A facut totul ca el sa prinda contur si si-a folosit toata priceperea, timpul si energia pentru infaptuirea lui. Peste multi ani,  si-a vazut visul cu ochii, reusise sa-l duca la bun sfarsit. Dar, ciudat; cu o nebanuita durere in glas, mi-a marturisit ca nu se mai bucura de el. Tot efortul, tot drumul greu strabatut pana aici, toate renuntarile si sacrificiul de pe parcurs, puse acum in balanta cu ambitia de a-si implini visul l-au determinat sa traga o concluzie amara, pe care mi-a rostit-o in fata, clar si raspicat, cu deplina convingere: “N-a meritat!”

Pare nebunesc dar nu sunt preocupat de viitor. Visele, daca am avut vreodata, le-am abandonat demult. Imi place sa cred ca, pe traseul acesta, aparent boem, pe care-l strabat de multa vreme, Cineva isi implineste visul pe care L-a urzit pentru viata mea. Atat!

Asadar, nu ma consider, nici pe departe, un visator. Si totusi, deseori, cu ochii deschisi, imi permit sa las un vis sa se aseze peste mintea mea. Unul singur care, repetat de atatea ori, recunosc ca a devenit ca o obsesie. E greu sa-l descriu si nici n-as vrea, e prea pretios si prea personal. E vorba despre intalnirea cu Isus. Imi imaginez cum Il voi imbratisa si apoi Ii voi cadea la picioare. Cum ma voi lasa infiorat de atingerea Lui… Cum, orbit de stralucire si mut de incantare, Il voi auzi rostindu-mi numele … Oh! …

“Voi alerga spre Tine si Te voi tine strans, la piept, o clipa lunga;

Nebun de fericire, voi fi uitat ca-am plans demult.

O vesnicie-intreaga, privind in ochii Tai adanci, o sa-mi ajunga

Sa-Ti spun in soapta, cat mi-a fost de dor!…”

… Cat mi-a fost de dor!!!! …

1 comment

  1. marius - January 10, 2014 3:35 pm

    Se fac primavara asta 18 ani de cand te stiu. Avusesem atunci o masina rosie. Nu mi-ai zis atunci de visul tau, ca te lasam s-o speli din cand-in-cand 🙂 sa-ti treaca.

    Reply

Spune-ti parerea