“Worship” – un cadou (Album nou Chris)

Tuturor ne place sa primim cadouri. Oricat de mici ar fi, ele ne produc bucurie, ne trezesc amintiri, ne intaresc convingerea ca nu suntem singuri pe lume.

Nu stiu de ce dar in ultima vreme imi vin tot mai des in minte imagini din copilarie. Realizez ca in anii aceia inocenti, mi s-au intamplat lucruri care m-au urmarit toata viata.

Era primavara. O zi obisnuita de martie. Invatam sa citesc pentru prima oara, cu ochii mei de copil, cum creste iarba, cum infloresc copacii, cum zboara fluturii peste dealurile ce se trezeau la viata dupa un somn rece si lung cat o iarna geroasa. Ca din intamplare, mama s-a uitat pe calendar si a exclamat, in soapta, apropiindu-se de mine: “Azi e ziua surioarei tale! Ar trebui sa-i facem un cadou, nu?”. “Un cadou? Oare ce inseamna sa faci un cadou?!” m-am intrebat in gand… si cu toate simturile incordate, am cautat sa fiu cat mai atent pentru a deslusi misterul ce avea sa urmeze. Dupa un moment de gandire, mama a deschis un sertar din dulapul la care noi, copiii, nu aveam acces si a scos de acolo… o bucata de zahar cub. Ambalata frumos, in staniol sclipitor, acea bucatica de zahar mi s-a parut atunci a fi cel mai pretios lucru din lume. Mama a imbratisat-o  pe sora mea, i-a spus “la multi ani” si i-a oferit darul. Cu ochii mari, am privit nemiscat si pofticios cum aceasta indeparteaza staniolul si incepe sa rontaie cubul dulce de zahar. O clipa mi-a trecut prin minte ca as putea sa-i cer mamei sa-mi dea si mie o bucata. Dar mi-am stapanit aceasta pornire; intelesesem ca un cadou e ceva foarte special, oferit persoanei dragi cu ocazia unei aniversari, iar in acea zi nu era aniversarea mea. Involuntar, am socotit in gand cat timp trebuie sa treaca pana cand va veni si ziua mea, pentru ca atunci voi primi cu siguranta si eu, drept cadou, o bucata dulce de zahar cub. Si am inceput, zilnic, sa rup filele din calendar, numarand diminetile care treceau parca prea lent in asteptarea cadoului mult dorit.

Sfarsit de august. Continuam sa invat sa citesc cum se coc fructele, cum se ingalbenesc frunzele si cum pleaca pasarile calatoare spre alte orizonturi. Sosise dimineata aceea speciala in care  cu infrigurare am asteptat sa mi se spuna “la multi ani” si sa primesc cubul pretios de zahar.  Dar nu, ziua a trecut in mod obisnuit si mama nu si-a mai amintit de aniversarea mea… Implineam patru ani. Nici atunci, nici mai tarziu, in toata copilaria, nu am primit vreun cadou.

Imi amintesc perfect momentul in care am tinut in mana prima copie a primului meu album, “Corabier”. Eram suficient de naiv incat sa-mi fac tot felul de vise, la inceput de drum, dar si suficient de realist incat sa-mi spun ca foarte putine din aceste vise vor deveni realitate. M-am lasat, totusi, dus de val si, pentru cateva clipe, am fost fericit. Era senzatia aceea pe care cred ca fiecare om o traieste atunci cand isi vede idealul implinit. Cand uiti de anii de munca si asteptare, renuntarile, sacrificiile, luptele pe care le-ai dat  cu tine insuti sau, poate, cu morile de vant.

De-a lungul timpului, am mai realizat si alte albume, dar sentimentul acesta trebuie sa recunosc ca s-a atenuat. Aproape ca a devenit o rutina ca in fiecare an sa mai lansez un CD, ca si cand mi-as decora casa, in fiecare primavara, sau ca si cand as mai scrie un capitol la un roman autobiografic.

Multi ma intreaba si azi: “Se merita?” iar eu nu reusesc sa disimulez stanjeneala atunci cand vreau sa le dau un raspuns. Pentru ca stiu ca pare o nebunie, intr-o lume in care fiecare cauta exclusiv profitul, in care valorile nu mai sunt valori decat daca au specificat pe eticheta “comercial”, in care realizarile sunt catalogate in functie de grosimea conturilor din banca, sa mai crezi intr-un cantec, sa-i mai ajuti pe oameni sa viseze, sa mai fii preocupat de lucruri atat de fragile…

“Worship” este si va ramane albumul meu de suflet. Cand a fost gata, l-am strans instinctiv la piept, ca pe o comoara. Sau ca pe un dar valoros pe care cineva drag mi l-a oferit cu generozitate. Pentru ca, defapt, asa si este, un cadou pe care Domnul mi l-a facut intr-un moment in care ma simteam abandonat si neinteles.

Am citit undeva ca actul creatiei, in arta, poate fi asemanat cu procesul unei nasteri. Este vorba de tensiune, efort, asteptare, durere, framantare, disconfort. Cu acest album nu a fost deloc asa. Pentru ca altcineva l-a creat pentru mine. Incepand cu piesele care s-au nascut in mod spontan, in momentele mele de inchinare si au curs ca si cand mi-ar fi fost dictate. Le-am pastrat asa, fara corecturi sau adaugiri. Continuand cu partea de orhestrare , inregistrare si tot ceea ce inseamna lucrul de studio, la care prietenii mei de-o viata si-au pus maiestria la bataie fara sa ezite o clipa ( Vertical, adica Patriciu, Zoli, Claudius, Alin si Transilvania Gospel adica Amy, Crista, Adi, Ligia si Florin). Am fost de acord, cu totii, sa pastram simplitatea cantecelor, fara sa ne straduim sa le infrumusetam si sa adaugam artificii si accesorii inutile. Terminand cu partea de grafica si coperti (oh, da, Bogdan inca mai lucreaza la asta )

Si partea financiara? Ah, da, partea financiara….cum sa va explic, v-am spus ca e vorba de un cadou? Habar nu am de unde si cum au venit banii. A fost ca un cec in alb (sper ca am scris corect) semnat de insusi Domnul.

Iata de ce vreau sa va cer o favoare. Lasati-ma sa ma bucur de acest cadou pretios. Poate pentru unii nu inseamna mare lucru. Dar pentru mine, “worship” este bucata aceea de zahar cub dupa care am tanjit toata copilaria. Lasati-ma sa-i desfac cu grija ambalajul si sa-i gust dulceata. Nu sunt egoist dar lasati-ma sa-l strang la piept sa sar in sus de fericire, sa rad si sa plang ca un copil. Sa-l asez pe perna, langa frunte si sa adorm in gand cu imaginea Celui care mi l-a oferit, iar pe buze cu un cantec de lauda. Pentru ca, trebuie sa recunosc, asemenea momente nu s-au repetat prea des in viata mea…

Spune-ti parerea